UNIUNEA EUROPEANĂ ESTE PROFEŢITĂ ÎN BIBLIE?

uk-euAcum, că Marea Britanie va organiza pe 23 iunie referendumul privind apartenenţa la UE, ne putem aştepta la multe discuţii, articole, declaraţii pe marginea acestui subiect. Există numeroase argumente pro şi contra, legate în special de suveranitatea naţională, migraţie şi implicaţiile economice a statutului de membru UE.

UE nu e lesne de înţeles.  Acordurile şi tratatele sale sunt scrise în documente stufoase de sute de pagini, într-un limbaj cifrat pentru omul obişnuit. Naţiunile semnează tratate şi acorduri cu un impact imens asupra vieţii cetăţenilor lor şi majoritatea populaţiei nu realizează ce se întâmplă, decât atunci când este prea târziu pentru a mai schimba ceva. Este aproape imposibil ca ţările prinse în tratatele UE să îşi recapete puterea. Profesorul Anthony Coughlan reuşeşte o fină analiză a acestei situaţii în „Abordarea Imperiului UE”, la care voi face un scurt rezumat:

Barroso, fostul preşedinte al Comisiei UE a declarat: „Uneori îmi place să compar UE cu procesul de creaţie şi  organizare a unui imperiu. Avem dimensiunea unui imperiu.”

Construcţia acestui imperiu a început după Primul Război Mondial, când, pentru a preveni alte războaie europene, SUA a încurajat ţările occidentale la o mai bună cooperare atât în plan politic cât şi în cel economic, dar şi pentru a  ridica un zid de apărare împotriva comunismului sovietic, fiind de dorit o bază economică puternică care să susţină alianţa NATO.

Procesul a început în 1951 prin fondarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului.

În 1957 s-a semnat Tratatul de la Roma prin care a fost instituită Comunitatea Economică Europeană (CEE) prin care şase ţări – Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg – au afirmat hotărârea „de a pune bazele unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei”.

Aceste cuvinte implică un angajament pentru integrare continuă, pe durată nedeterminată, adică exact ceea ce s-a şi întâmplat – dezvoltarea UE ca imperiu ce îşi extinde continuu sfera de influenţă.

Astfel, CEE s-a extins astfel încât a ajuns la un număr de 28 de state europene, inclusiv Insulele Britanice, Spania şi Portugalia, Suedia şi Finlanda, Grecia şi ţări din fosta Iugoslavie, o mare parte din Europa de Est. Acum, aproximativ 500 de milioane de oameni se află sub un nou guvern unic (deşi incomplet unificat), numit Uniunea Europeană, cu sediul la Bruxelles.

Profesorul Coughlan descrie ideologia UE ca „Supranaţionalism” (prefixul „supra”, în latină înseamnă „mai presus”). Statele naţionale îşi predau autoritatea unei entităţi superioare care  se află „mai presus” de regulile ţărilor respective şi are întâietate juridică.

Drept rezultat,  ţările sunt conduse de o birocraţie centralizată la Bruxelles ce îşi impune legile, suveranitatea lor statală fiind puternic erodată. Dacă  un anumit stat al UE nu respectă o lege a UE, atunci apar represalii drastice cu amenzi mari şi repetate. Statutul de membru al UE face ca legile naţionale ce urmăresc bunăstarea unei ţări să cedeze locul dreptului supranaţional al legilor UE, în toate domeniile acoperite de tratate.

Principalii promotori ai integrării sunt firmele UE cu afaceri pe bază de capital transnaţional şi filiale în diferite ţări ale UE. Afacerile SUA cu sediile centrale în Europa au interese similare. Acestea influenţează politicienii şi mass‑media prin intermediul unor organisme precum Masa Rotundă a Industriaşilor Europeni, Federaţia Bancară Europeană şi Business Europe.

Această organizaţie leagă confederaţiile industriale şi a angajatorilor din UE cu numeroase federaţii de afaceri şi think-tank-uri finanţate de aceste afaceri. Acestea finanţează Mişcarea Europeană şi alte grupuri de lobby federaliste care în mod sistematic au promovat şi determinat semnarea succesivă a tratatelor UE. La rândul lor, interacţionează cu organizaţii secrete precum Grupul Bilderberg şi Comisia Trilaterală (ambele organizaţii militând pentru un guvern mondial).

Tratatele UE sunt susţinute prin lege de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene care impune „cele patru libertăţi fundamentale ale UE”: libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalului şi a forţei de muncă. Nici un guvern sau parlament ales de popor nu le poate schimba sau încălca în mod legal, indiferent de dorinţele alegătorilor lor. Legea privind libertatea de circulaţie a persoanelor, tradusă în fapt, lipseşte guvernul nostru britanic de puterea de a  opri fluxul de migranţi în Marea Britanie.

Odată ce puterea naţională a fost predată Bruxelles-ului, statul respectiv se obligă să respecte „acquis‑ul comunitar”, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care decurg din statutul de membru al UE. Termenul „acquis” provine din franceză şi înseamnă „ceea ce s‑a dobândit”. Odată ce un domeniu al politicilor statale a fost dobândit de Bruxelles, aceasta rămâne dobândit. În cei şaizeci de ani trecuţi de la semnarea Tratatului de la Roma nu există un singur exemplu de putere naţională care să fi renunţat la statutul de membru al Comunităţii Europeane.

Fiecare Tratat al UE a fost vândut  popoarelor din toată Europa în schimbul promisiunilor de creare de locuri de muncă, de dezvoltare şi creştere a nivelului de trai. Cu toate acestea, fiecare tratat a răpit din puterea de decizie a parlamentelor şi guvernelelor naţionale şi a cetăţenilor care le-au ales. Tratatele au redus treptat aceste instituţii naţionale, care au devenit umbra a ceea ce erau odată, în special în statele mai mici ale UE. Statele din Europa s-au transformat astfel, efectiv, în provincii sau regiuni ale UE, cu democraţii naţional-tradiţionale erodate şi cetăţeni supuşi regulilor elitei politice şi economice supranaţionale din conducerea UE, a cărui sistem complex este greu de înţeles de majoritatea populaţiei.

Prosperitatea promisă de UE s-a dovedit a fi o iluzie, mai ales în sudul Europei, unde economiile au fost decimate ca urmare a adoptării monedei euro. În prezent, aproape o treime dintre tinerii din UE nu pot găsi locuri de muncă.

Politica graniţelor deschise a avut consecinţe dezastruoase, cu naţiuni copleşite de numărul de migranţi care transformă treptat cultura şi identitatea propriului popor.

Aceasta este „Marea  Înşelăciune” a proiectului UE, dacă e să ne folosim de titlul cărţii scrisă de Christopher Booker, probabil cea mai bună carte în limba engleză a istoricului uniunii. Istoria UE a fost o revoluţie constituţională făcută pe furiş, pe ascuns. Normal, celor responsabili le este greu să recunoască enormitatea propriilor greşeli sau consecinţele grave ale eurofiliei lor asupra milioanelor de europeni. În schimb, ei fac presiuni pentru uniune.

Preşedintele francez Hollande a sugerat că soluţia finală la problemele monedei unice este ca toţi membii zonei euro să-şi predea  suveranitatea  unui guvern federal nou creat, cu propriul său prim-ministru, parlament, buget şi trezorerie”(Journal du Dimanche 19/7/15).

Euroscepticul Michael Gove, membru al Parlamentului Britanic, nota: „UE este mai degrabă concepută pentru a menţine puterea şi dominaţia de partea elitelor, nu a poporului. Chiar dacă suntem în afara zonei euro, suntem subjugaţi de o comisie UE nealeasă care generează zilnic noi legi şi o inexplicabilă Curte Europeană de la Luxemburg ce îşi extinde periodic aria de acoperire, în temeiul Cartei drepturilor fundamentale, care, în multe privinţe conferă UE tot mai multă putere şi influenţă”.

Procesul continuă la nivel global.

În prezent, UE negociază Parteneriatul Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii (TTIP) cu SUA şi omologii din Canada şi zona Pacificului.

TTIP propune o schemă de „cooperare permanentă” între UE şi SUA.

Profesorul Coughlan scrie: „Această propunere ar institui o negociere permanentă, în spatele scenei, între birocraţii UE, americani şi grupările de lobby corporative de pe ambele părţi ale Atlanticului, pentru o perioadă de timp mult prea mare care să reţină atenţia publicului. Aceasta echivalează cu o preluare a puterilor fundamentale ale guvernului de către reprezentanţii capitalului corporativ ce interacţionează cu birocraţia UE. „În acelaşi timp, SUA negociază Parteneriatul Trans-Pacific (TPP), un controversat acord de comerţ liber pro-companii între Statele Unite şi în alte 11 ţări: Australia, Brunei, Canada, Chile, Japonia, Malaezia, Mexic, Noua Zeelandă, Peru, Singapore, şi Vietnam.

Cu alte cuvinte, aduce la un alt nivel, un guvern neales, peste jumătate din lume. În plus,  avem organizaţii ca G20, Banca Mondială şi FMI care forţează sistematic unirea naţiunilor într-o lume globalizată, în direcţia unui guvern mondial.

Lasă un comentariu